“Viaţa uneori pare atât de fragilă. Nici nu ne dăm seama când trece. E atat de firesc să treci prin viaţa asta încât fiecare fiinţă aşteapta în orice moment trecerea pe tărâmul de dincolo.”
Aşa gândea Alexandra, o fată drăguţă, dar destul de simplă pentru zilele noastre. Oricum, pentru ea nu contau atât de mult bunurile materiale, ci mai mult conta sufletul. Era fericită cu tot ce îi dăruise viaţa. Avea totul. Totuşi ceva o făcea să se îndoiască de existenţa ei: Iubirea… nu o găsea nicăieri. O căuta şi în sufletul ei însă fără niciun rezultat. Era marcată de faptul că nu putea să iubeasca. Respingea orice atingere, oricat de plapanda ar fi. Orice baiat care incerca sa se atinga macar putin de ea, era considerat un profitor. Si iata ca acum ajunse la concluzia ca nu poate trai nici macar asa. Fara cineva in viata ei.
“Fără iubire nici măcar animalele nu supravieţuiesc. Oare unde e jumătatea mea? Unde eşti tu, iubire? Vino în viaţa mea. Vreau să îţi simt mângâierile, trupul, săruturile. Mai mult decât viaţa, atât te-aş iubi.”
Plimbarea în parc îi făcuse mult bine. Era atât de tristă încât şi cerul îi împărtăşea durerea. Începuse să plouă, iar în sufletul ei lacrimile nu încetau să curgă. Fierbinţi şi dureroase, se prelingeau pe faţa ei.Se opri pe o bancă în parc. Lumea din jurul ei nu mai era aceeaşi. Nici măcar nu observă băiatul care stătea lângă ea…
Aşa gândea Alexandra, o fată drăguţă, dar destul de simplă pentru zilele noastre. Oricum, pentru ea nu contau atât de mult bunurile materiale, ci mai mult conta sufletul. Era fericită cu tot ce îi dăruise viaţa. Avea totul. Totuşi ceva o făcea să se îndoiască de existenţa ei: Iubirea… nu o găsea nicăieri. O căuta şi în sufletul ei însă fără niciun rezultat. Era marcată de faptul că nu putea să iubeasca. Respingea orice atingere, oricat de plapanda ar fi. Orice baiat care incerca sa se atinga macar putin de ea, era considerat un profitor. Si iata ca acum ajunse la concluzia ca nu poate trai nici macar asa. Fara cineva in viata ei.
“Fără iubire nici măcar animalele nu supravieţuiesc. Oare unde e jumătatea mea? Unde eşti tu, iubire? Vino în viaţa mea. Vreau să îţi simt mângâierile, trupul, săruturile. Mai mult decât viaţa, atât te-aş iubi.”
Plimbarea în parc îi făcuse mult bine. Era atât de tristă încât şi cerul îi împărtăşea durerea. Începuse să plouă, iar în sufletul ei lacrimile nu încetau să curgă. Fierbinţi şi dureroase, se prelingeau pe faţa ei.Se opri pe o bancă în parc. Lumea din jurul ei nu mai era aceeaşi. Nici măcar nu observă băiatul care stătea lângă ea…
- Nu mai plânge…
Alexandra auzea aceste cuvinte parcă venite de undeva, din sufletul ei. Nu realiza cine le rostise.
- Nu mă pot opri din plâns…
Vântul începu să îşi facă simţită prezenţa. Fata simţea ceva ciudat în inima ei. Ceva nu o lasa să plece de acolo, ţintuind-o pe acea bancă rece şi străină.
- Daca vrei te pot ajuta. Spune-mi… de ce plângi?
- Nimeni nu mă poate ajuta. Cel mai bine ar fi să nu mai exist.
- Asa gândesc şi eu. Am multe probleme şi nu-mi doresc decât să mor… un pistol cu un glonte în el m-ar linişti şi m-ar scăpa de necazuri.
- Si tu ai probleme?
- Da… mult mai multe decât şi-ar putea închipui cineva vreodată.
- Eu sufăr din cauza dragostei…
- Asta va trece, vei vedea…
Băiatul se ridică de pe bancă.
- Nu mi-ai spus cum te numeşti…
- Eu sunt Florin.
- Imi pare bine, Florin… eu sunt Alexandra…
- Daca vrei ne putem plimba… şi mai discutăm…
Fata ezită la început, dar apoi se gândea că nu ar putea să îi dăuneze această plimbare cu un străin.
Pe chipul ei înflorea un boboc de speranţă.”Doamne, oare el e?”
- Unde locuieşti, Alexandra?
- Aici in oras…in lumea asta care te pandeste si asteapta sa te inhate.
- Si chiar reusesc?
- Nu neaparat insa tot incearca, incearca si nu se dau batuti
- E treaba lor, eu nu sunt sigur daca imi doresc sa inceteze. E mai bine sa incerce macar asa vor vedea ca isi pierd timpul…
- Chiar crezi ca exista?
Ploaia începu să se oprească. Cei doi tineri se priveau tot mai des. Suferinţele lor îi apropiau… Era deja târziu, iar fata era nevoita sa ajunga in casa inainte de a provoca un scandal mare.
- Eu o iau din loc. Sunt nevoita, daca intelegi, insa ne vom mai vedea nu?
- Sper din suflet, oricum intr-o zi vom fi nevoiti sa ne privim din nou in ochi.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Predestinare, iti suna cunoscut?
- Nu neaparat, nu prea cred in asa ceva.
- Ar fi cazul sa crezi, domnita. Pentru ca e foarte adevarat.
- Eu vreau să ne mai întâlnim şi mâine. Îmi face atât de bine să stau de vorbă cu tine…
- Maine? Ce cuvânt sacru… mâine…
- Am spus ceva greşit? Nu te mai înţeleg…
- Nimeni nu mă poate înţelege…
- De ce spui asta? Mă sperii… să ştii că eu te văd ca fiind o persoană foarte specială… chiar dacă nu am schimbat decât câteva cuvinte…
- In faţa morţii nu mai am curaj…
Alexandra începu să înţeleagă…
- Aceleasi lucruri le cred şi eu… ce mult semănăm… ştii… când eram mică, visam de multe ori că mor şi ajung într-un loc mai frumos decât aici pe Pământ. Vedeam îngeri peste tot, frumuseţe răpitoare… era magnific…
- Eu nu prea visam. Dar ştiu sigur că acolo unde vom ajunge într-o zi va fi mult mai bine decât aici. Suferinţa e doar pe Pământ, nu şi în Cer.
- Ai dreptate.De aceea, să ne vedem şi mâine. Vrei?
- Da… ne vedem şi mâine la aceeaşi oră… te voi aştepta…
- Voi fi aici.
Fata se apropia de Florin… şi îl sărută.
Nimic nu mai era la fel… Sărutul lor a aprins acea candelă a iubirii… şi poate ei habar nu aveau…
Alexandra auzea aceste cuvinte parcă venite de undeva, din sufletul ei. Nu realiza cine le rostise.
- Nu mă pot opri din plâns…
Vântul începu să îşi facă simţită prezenţa. Fata simţea ceva ciudat în inima ei. Ceva nu o lasa să plece de acolo, ţintuind-o pe acea bancă rece şi străină.
- Daca vrei te pot ajuta. Spune-mi… de ce plângi?
- Nimeni nu mă poate ajuta. Cel mai bine ar fi să nu mai exist.
- Asa gândesc şi eu. Am multe probleme şi nu-mi doresc decât să mor… un pistol cu un glonte în el m-ar linişti şi m-ar scăpa de necazuri.
- Si tu ai probleme?
- Da… mult mai multe decât şi-ar putea închipui cineva vreodată.
- Eu sufăr din cauza dragostei…
- Asta va trece, vei vedea…
Băiatul se ridică de pe bancă.
- Nu mi-ai spus cum te numeşti…
- Eu sunt Florin.
- Imi pare bine, Florin… eu sunt Alexandra…
- Daca vrei ne putem plimba… şi mai discutăm…
Fata ezită la început, dar apoi se gândea că nu ar putea să îi dăuneze această plimbare cu un străin.
Pe chipul ei înflorea un boboc de speranţă.”Doamne, oare el e?”
- Unde locuieşti, Alexandra?
- Aici in oras…in lumea asta care te pandeste si asteapta sa te inhate.
- Si chiar reusesc?
- Nu neaparat insa tot incearca, incearca si nu se dau batuti
- E treaba lor, eu nu sunt sigur daca imi doresc sa inceteze. E mai bine sa incerce macar asa vor vedea ca isi pierd timpul…
- Chiar crezi ca exista?
Ploaia începu să se oprească. Cei doi tineri se priveau tot mai des. Suferinţele lor îi apropiau… Era deja târziu, iar fata era nevoita sa ajunga in casa inainte de a provoca un scandal mare.
- Eu o iau din loc. Sunt nevoita, daca intelegi, insa ne vom mai vedea nu?
- Sper din suflet, oricum intr-o zi vom fi nevoiti sa ne privim din nou in ochi.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Predestinare, iti suna cunoscut?
- Nu neaparat, nu prea cred in asa ceva.
- Ar fi cazul sa crezi, domnita. Pentru ca e foarte adevarat.
- Eu vreau să ne mai întâlnim şi mâine. Îmi face atât de bine să stau de vorbă cu tine…
- Maine? Ce cuvânt sacru… mâine…
- Am spus ceva greşit? Nu te mai înţeleg…
- Nimeni nu mă poate înţelege…
- De ce spui asta? Mă sperii… să ştii că eu te văd ca fiind o persoană foarte specială… chiar dacă nu am schimbat decât câteva cuvinte…
- In faţa morţii nu mai am curaj…
Alexandra începu să înţeleagă…
- Aceleasi lucruri le cred şi eu… ce mult semănăm… ştii… când eram mică, visam de multe ori că mor şi ajung într-un loc mai frumos decât aici pe Pământ. Vedeam îngeri peste tot, frumuseţe răpitoare… era magnific…
- Eu nu prea visam. Dar ştiu sigur că acolo unde vom ajunge într-o zi va fi mult mai bine decât aici. Suferinţa e doar pe Pământ, nu şi în Cer.
- Ai dreptate.De aceea, să ne vedem şi mâine. Vrei?
- Da… ne vedem şi mâine la aceeaşi oră… te voi aştepta…
- Voi fi aici.
Fata se apropia de Florin… şi îl sărută.
Nimic nu mai era la fel… Sărutul lor a aprins acea candelă a iubirii… şi poate ei habar nu aveau…
